Un telefon care nu suna….

“Asteptarea ne da iluzia ca facem ceva asteptand, cand, de fapt, nu facem altceva decat sa murim suportabil, putin cate putin.” – Octavian Paler

Cine s-ar fi gandit….Atunci cand te-am cumparat am crezut ca vei fi doar un telefon, un simplu obiect…Hmmm…Asa este, doar credeam…In timp, insa, dintr-un simplu obiect te-ai transformat in principalul locatar al vietii mele…Dorm cu tine pe perna…te tin mereu aproape de mine, de fiinta mea, te tin si te privesc …Te privesc cu zambete presarate cu bucati de suflet si lacrimi de dor! Te iau in brate si te mangai, te transform, in imaginatia mea, in cea mai draga fiinta de pe Pamant, in omul iubit, te tin strans langa sufletul meu si  iti adulmec parfumul ca un caine pierdut, care isi plange stapanul plecat in departate zari…In tine este lumea mea de zambete, de culoare, de indoieli, de taceri, de explozii de bucurie, lumea mea de minune, de poveste, de morti  si de reinvieri, este lumea ta si existenta mea! Ma uit la tine, aproape compulsiv obsesiv, mi-e teama ca nu cumva sa prinzi viata si eu sa pierd clipa de mantuire, asa cum mi s-a intamplat de multe ori, atunci cand am adormit raspusa de dor, de plans, de prea multa iubire impletita cu vesnicul si durerosul de ce…

Te port cu mine oriunde merg, sunt legata de tine printr-un fir celular neinteles de multi, inteles doar de sufletul meu…Esti partenerul tacut, poate mult prea tacut al vietii mele, pe care il urmaresc in fiecare secunda cu coada ochiului, cu tremurat de suflet si palpaire de speranta…Si astazi esti tacut.. Simt cum tacerea ta ma ucide incet…Taci si am momente in care iti iubesc tacerea, ma linisteste…Taci si iti urasc tacerea, la fel de mult cum urasc departarea si neputinta, la fel cum urasc telefoanele celor care te suna insistent si care nu te lasa sa iti odihnesti gandurile in palmele mele….Taci si ma privesti cu compasiune, cu mila, cu durere, cu blandetea celui care intelege zbuciumul sufletului meu, care penduleaza vesnic intre agonia asteptarii si extazul intamplarii, intre mine si tine, intre Iad si Rai, intre abandon si lupta, intre traire profunda si o biata existenta, penduleaza intre intrebari si neraspunsuri, intre indoieli si certitudini, intre a fi si a nu fi, intre bucurie si durere, intre speranta, iluzie si deziluzie….

Taci si tacerea ta se adanceste din ce in ce mai mult in fiinta mea! Taci si tacerea ta, cu fiecare minut care trece, se transforma in urletul unui animal de prada injunghiat de un vanator invizibil….Taci si te privesc cu furie…Mi-as dori dau cu tine de pereti, dar ma gandesc ca poate te vei trezi si as vrea sa poti fi functional! Tu taci, iar eu te privesc prin fumul des al tigarii ce isi traieste ultimele clipe intr-o scrumiera innegrita de vreme si arsa de focul asteptarii! Inchid ochii si ma gandesc undeva departe, ma vad langa EL, acolo, pe plaja sufletului nostru, unde valurile calde si inspumate ne spala simtirile si iubirile, dorurile si netrairile….

In sfarsit suni…tresar din dulcea mea visare si te trag langa mine…Ah….era doar un numar gresit….Inchid, imi inghit un nod si te privesc…Ai cazut iar in mutenie…Ma ridic de la masa de lucru si, cu ochii pe tine, plec sa mai imi fac o cafea…Se anunta, iar, o zi lunga…..Ma chinui sa imi adun gandurile si sa le asten pe o coala de hartie…Astazi nu este ziua mea…nici macar cuvintele nu vor sa imi vorbeasca….Ce ironie…chiar si coala de hartie tace…Parca si timpul a intrat intr-o tacere bacoviana….Ca prin ceata, undeva departe aud piesa Enyei….alta ironie…Imi pun capul in maini si incep sa murmur versurile…” Cine poate spune/Unde duce drumul/Unde se scurge ziua/Doar timpul…/ Si cine poate spune/ Daca dragostea ta creste/Asa cum inima ta o arata/ Doar timpul…/ Cine poate spune/De ce inima ta suspina/Cum dragostea ta zboara/Doar timpul…/ Cine poate spune/Cand se vor intalni drumurile/ Ca dragostea ar putea fi in inima ta,/Doar timpul… Si cine poate spune/ Cand ziua doarme/ Daca noaptea pastreaza/ Toata inima ta…/ Noaptea pastreaza, toata inima ta…/ Cine poate spune/ Unde duce drumul/ Unde se scurge ziua,/Doar timpul…/ Cine stie-doar timpul/Cine stie-doar timpul…..” A tacut si piesa, taci si tu….De undeva de aproape, chipul tau de inger ma priveste din poza asezata pe noptiera transformata in altarul sufletului meu…Stii, sunt moment in viata in care iti este atat, dar atat de dor un OM, incat iti vine sa il scoti din fotografie si sa-l imbratisezi strans langa sufletul tau…Daca s-ar putea….Ma privesti, zambesti si taci….Ma uit iar la tine, la tine cel care te incapatanezi sa taci. Dau din cap intr-o incercare disperata de a-mi reaseza gandurile…Deschid, cu greu, calculatorul, ma uit, pierduta, in monitor….si ma gandesc la Scarlet O’Harra si la replica ei celebra din filmul Pe Aripile Vantului…Da,  maine este  o noua zi…O noua zi de asteptare…asteptarea invierii unui telefon care nu suna….nici macar din greseala!

Alexandra Goldstein,

Acasa, 19 Ianuarie, 2018

Advertisements