Lacrimi de inger, lacrimi de suflet

Au trecut 5 ani de cand mami meu bun si drag s-a mutat intr-o stea si impodobeste, acum, bradul nu cu mine, ci cu ingerii, 5 ani de cand simt versurile lui Fuego, pe care mama il iubea foarte mult, ca pe un pumnal in suflet, 5 ani, de cand Craciunul s-a transformat din bucuria Nasterii Mantuitorului in prohodul sufletului meu, 5 ani, de cand, de sarbatori, ma prabusesc sub durerea care musca din mine, asemenea unui caine turbat, ma prabusesc  sub nametii de emotii ai vietii mele de copil, cand mama imi povestea despre Iisus, despre ce inseamna, cu adevarat, Craciunul, imi povestea despre viata, despre iubire, despre ce inseamna sa ai credinta, speranta, despre ce inseamna, cu adevarat, daruirea, 5 ani, de cand, fiecare Decembrie este luminat nu de zambetul sfant si curat al maicutei mele, ci de o steluta agatata in brad, o steluta care reprezinta reperul suprem al vietii mele, spre care ma uit, cu lacrimi in ochi si care imi lumineaza inima si calea vietii, care imi da puterea sa merg mai departe, sa merg cu sufletul deschis, sa merg, pe drumul meu cu incredere, cu credinta ca sunt iubita si ocrotita, ca sunt mereu calauzita, ca orice imi va scoate viata in cale, eu voi fi bine!

Sunt 5 ani, de cand fiecare luminita din brad seamana cu o lacrima de inger, 5 ani, de cand Mos Craciun nu mai vine, pentru ca mami nu ii mai trimite scrisorica mea, 5 ani de cand sufletul imi este paralizat de durere, 5 ani, in care ma hranesc cu amintiri, 5 ani de cand privesc viata din perspectiva doliului profund, al sperantei ca, undeva, cumva ma voi reintalni cu mama, 5 ani de cand mama imi zambeste doar dintr-o fotografie, pe care o tin strans langa sufletul meu, de cand viata mea s-a transformat dintr-un univers plin de lumina, caldura si culoare intr-un decor trist si rece, de cand ma asez la masa si invat ce inseamna, cu adevarat, sa ai noduri in gat, de cand tata se uita la mine cu privirea pierduta, privirea omului care si-a pierdut punctul de sprijin si busola sufletului, 5 ani de cand coronita de brad, care, odata, statea pe usa sta, acum, tacuta, pe crucea rece, cand, in loc de colinde, imi suna in minte, obsesiv si irational, Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le…

Sunt 5 ani de cand merg pe Golgota sufletului meu, de cand zbor doar cu o aripa, 5 ani, de cand viata mi-a mutilat, pentru a doua oara, naucitor si definitiv sufletul, de cand viata mea este asemenea unei barci in deriva, de cand femeia de astazi jeleste copilul de ieri, de cand sfanta masa de Craciun s-a transformat intr-un vesnic parastas, de cand merg prin viata cu frana de mana trasa si sufletul facut bucati, 5 ani de cand invat sa mimez fericirea pentru a nu-i intrista pe cei din jurul meu, pentru a nu-l incarca pe Aaron cu bolovanii din sufletul meu, pentru a putea darui o parte frumoasa din mine, pentru a putea fi omul pe care mama l-a crescut si l-a educat cu atata grija si cu atata dragoste, cu sacrificii imense si cu daruire totala, 5 ani de cand ma reinventez ca suflet si traire spre mantuirea mea, spre linistea EI, spre linistea celor care ma poarta adanc, profund si vesnic in fiinta lor, in sufletul lor, in spendida lor existenta, in drumul lor de viata, in lumina din trairea lor!

Ca mine sunt milioane de suflete care, mai ales in aceste momente, isi simt mecanismul vietii aruncat la gunoi ca o jucarie stricata, milioane de suflete care traiesc Sfintele sarbatori nu din suflet, ci pe pilot automat, milioane de suflete care se simt neputincioase si debusolate in fata vicisitudinii vietii, in fata trecerii spre marea eternitate, milioane de suflete care retraiesc in inima lor, coplesita de durere, cele mai frumoase amintiri ale vietii lor, alaturi de cei dragi, milioane de suflete in care iarna s-a instalat definitiv si coplesitor, in care abia daca mai palpiaie o luminita, o speranta, o bucurie sau un zambet, milioane de suflete care rad cu un ochi si plang cu celalalt, care isi traiesc viata printre suspine, amintiri si regrete, care abia daca mai gasesc puterea sa isi doreasca ceva de Craciun, care tresar si care isi simt sufletul zbatandu-se, asemenea unei pasari in colivii, la auzul numelui celui sau celei dragi plecat si plecate spre marea si ireversibila calatorie, care, in loc sa aprinda lumina din sufletul lor, aprind o candela spre pomenirea vesnica a sufletului dus, care, asemenea mie, se prabusesc sub valuri de lacrimi si care, in ciuda durerii, reusesc sa mearga mai departe pentru ei, pentru toti cei care inca se mai afla aici si care  ii iubesc si au nevoie de ei!

Spre voi cei care astazi va aflati in noaptea sufletului imi indrept gandul, sufletul si privirea, pentru voi, imi indrept rugaciunile spre Maica Sfanta si ma rog sa va dea putere sa mergeti mai departe prin viata cu incredere si cu suflet senin, spre voi imi indrept, acum, sufletul pe care vi-l ofer spre stergerea lacrimilor, spre voi imi inalt gandul cel bun, spre voi vin sa va alin durerile!

A fi puternic nu inseamna sa nu plangi, sa nu urli, sa nu dai de pereti cu sertarele vietii, ci, inseamna sa iti onorezi toate emotiile, simtirile si durerile, sa poti spune da, sunt trist, sunt trista, da, sufar, dar in ciuda suferintei mele aleg sa merg, mereu, mai departe, aleg sa onorez viata celor care astazi nu mai sunt aici, in planul fizic, prin trairea unei vieti frumoase, a unei vieti care sa insemne ceva pentru mine si pentru ceilalti, a unei vieti dedicate unei misiuni nobile, a unei vieti dedicate iubirii de sine, iubirii  celorlalti!

 

Cu lacrima de inger peste lacrima de suflet,

Alexandra Mihai,

Acasa, 20 Decembrie, 2017

Advertisements