Un spital, o lectie de viata, o noua sansa!

“Viata poate fi traita oriunde. Decorul nu are nicio importanta, esentiala este intensitatea”Cezar Petrescu

   Viata este cel mai bun profesor, cel mai iscusit regizor si, in fiecare zi, ne ofera ceva frumos din care putem invata! Nu am crezut niciodata ca un spital poate fi locul unde viata iti serveste lectii superbe, unde spui ce bine ca mi s-a intamplat sa ajung aici, unde intrii cu o poveste de viata si iesi cu o alta total diferita, unde intreaga existenta se transforma, radical, asa cum s-a transformat a mea, atunci cand viata m-a pus, efectiv, la pamant si m-a trimis pe patul de spital pentru 4 luni…4 luni, in care Spitalul Sfantul Luca din Montreal adevenit casa mea, iar medicii si asistentele au devenit familia mea….4 luni in care viata mi-a daruit lectii superbe de iubire, de compasiune, de daruire, de pasiune pentru oameni si pentru meseria de doctor, de speranta, de incredere in oameni, in umanitate, in miracole, in puterea imensa a Divinatii!

   Aveam 36 de ani, cand organisml meu s-a razvratit si m-a trimis intr-un concediu prelungit, cand singurul meu rinichi a intrat intr-un blocaj de toata frumusetea, cand toata viata mea s-a dat peste cap cu totul, in fractiunea de secunda in care mi s-a spus, sec si trist, ca sunt suspecta de cancer renal si ca, poate mai am 6 luni in care sa imi pun in ordine ultimele dorinte….A fost momentul naucitor, in care am inceput sa imi privesc existenta dintr-o alta perspectiva, am inceput sa ma intreb  ce este, cu adevarat, important pentru mine, pentru sufletul meu, pentru viata mea,  am inceput sa ma intreb pentru ce anume merita, cu adevarat, sa ma sacrific, care este rostul meu pe acest Pamant, am inceput sa ma gandesc ce fac cu viata mea, daca am sansa sa ma pun pe picioare, sa ma gandesc la ai mei din Romania, la Aaron, de care, atunci, nu stiam nimic, la cum ar fi fost viata noastra, daca el ar fi fost acolo, la cate lucruri am fi facut impreuna, cat de fericiti am fi putut fi acasa la noi, cu povestile noastre de suflet, cu oamenii nostri dragi, cu marea noastra draga, cu cartile noastre pe care le-am fi citit impreuna, le-am fi comentat si care ne-ar fi bucurat sufletele, cu desenele noastre de suflet, cu Donald, Pluto, Tom, Jerry si toate pufoseniile simpatice ale lui Disney, cu bradutul nostru, pe care sa il impodobim impreuna, in seara de Ajun, cu colindele din sufletul nostru, cu lumina sfanta aprinsa in Menorah, de Hanukkah, cu copiii nostri dragi care sa ne umple sufletele de lumina, de bucurie, de fericire…

   Cat de diferit vedeam viata de pe un pat de spital, cate lucruri deveneau acum atat de neimportante.  Diplomele mele pentru care mi-am bagat sanatatea in spital, zaceau, acum, intr-un sertar gol, notele pentru care am facut nopti albe faceau acum parte dintr-un film neinteresant, dorinta mea nebuna de a schimba lumea cu teoriile mele jurnalistico-politice se dezintegra, asemenea unei bule de sapun, caracterul meu vulcanic si revolutionar se transforma, subit, intr-unul pasnic, dornic doar sa alerge dupa veverite prin parc, omul puternic care se lupta cu toti si cu toate pentru adevarul din sufletul lui, devenea acum, omul care isi dorea sa se plimbe linistit, fara sa care dupa el aparatura care ii administra perfuzia si care ii monitoriza fiecare respiratie si fiecare bataie de inima…

   Poate pare ciudat, dar am avut nevoie de aceasta experienta dura pentru a intelege ca drumul pe care mergeam nu era bun pentru sufletul meu, pentru a intelege ca nu ce ai in viata este cel mai important, ci, pe cine ai langa tine, pentru a intelege ca nu voi putea schimba lumea intreaga, mentalitatea ei, felul ei de a fi, dar ca, ma pot schimba pe mine, pot elimina ceea ce nu imi mai foloseste ca veche mentalitate, mod de a gandi si a actiona, ca pot sa ma bucur de viata, fara sa fiu nevoita sa imi sacrific sanatatea, ca pot avea foarte mult, nevand nimic, ca pot sa nu am nimic, avand totul, ca granita intre aici si acolo depinde de o singura bataie de inima, ca viata se poate conjuga, intr-o secunda la trecut, ca ceea ce imi refuz sa traiesc astazi, maine s-ar putea sa nu mai am ocazia!

   Am inteles ca nu trebuie sa ajung pe un pat de spital pentru a invata sa ma bucur de viata, de oameni, de harurile mele, am invatat ca viata ma iubeste foarte mult si ca, in ciuda pronosticurilor medicilor, am primit o noua sansa la viata, am primit o noua sansa sa fac lucrurile altfel, sa spun mai mult da lucrurilor care ma implinesc cu adevarat, sa spun nu lucrurilor, oamenilor, sau situatiilor care ma fac nefericita, o noua sansa sa traiesc dintr-o alta perspectiva, sa daruiesc omenirii tot ce am bun si frumos in mine, o noua sansa sa imi inteleg menirea pe acest pamant, sa imi pot folosi harurile spre bucuria celorlalti, sa fiu eu, fara sa ma lupt sa demonstrez ceva, fara sa ma justific de ce sunt asa si nu altfel, sa iubesc in felul meu, sa scriu si sa impart bucuria scrisului cu oameni frumosi si sensibili, o noua sansa sa ma intorc exact acolo unde trebuia sa jung, ACASA, langa Aaron, langa cel mai frumos reper al vietii mele, langa oamenii minunati pe care ii iubesc enorm, care sunt sange din sangele meu, parte din mine, din sufletul meu, din toata existenta mea!

   Am invatat ca nimic nu este intamplator, am invatat ca, in mijlocul haosului exista o lectie, o binecuvantare, un mesaj subtil, pe care sufletul ni-l transmite, am invatat ca totul se intampla nici prea devreme, nici prea tarziu, ci, exact atunci cand trebuie, am invatat ca, oricat de greu mi-ar fi, am steluta mea norocoasa care ma ocroteste si care imi vegheaza drumul vietii, am inteles nu era timpul sa plec in marea calatorie, am invatat ca daca mi s-a mai dat o sansa, inseamna ca misiunea mea pe lumea asta nu s-a terminat, am invatat sa am incredere ca Divinitatea nu ma lasa niciodata, am invatat ca viata este o minune, este o calatorie si nu o destinatie, am invatat ca, indiferent cat de mult ne-am rataci prin diferite intersectii, ajungem, intr-un final, exact acolo unde trebuie sa ajungem, langa cine trebuie sa ajungem!

   Un spital, o lectie de viata, un tango, o noua sansa!

   Alexandra Mihai,

   Montreal, 3 Octombrie, 2017

 

 

Advertisements