15 ani…

“Nu stiam ca floarea amara a singuratatii are, daca o atingi pe obraz,

sunetul unor pasi care pleaca.”

Octavian Paler

 

   Ploua infernal si noi ne iubeam…..Anca statea in camera cuprinsa de negura noptii si privea stropii mari de ploaie care curgeau pe geam si in sufletul ei…Am intrat usor, am luat-o in brate si am intrebat-o soptit:

  -Ancuta, de ce iti plang ochii, de ce iti plange sufletul?

  -15 ani….

  -15 ani..Nu inteleg…

  -Astazi se implinesc 15 ani de cand David a plecat…A plecat exact asa cum a aparut in viata mea. Brusc, pe neasteptate… Era o seara linistita de vara, un 24 iunie 2002, in care vroiam sa il vad, sa ma bucur de el, de sufletul lui bun si curat, o seara care nu anunta prin nimic cutremurul ce urma… Cu sufletul cantand, am ajuns in fata casei pe care o cunosteam atat de bine, casa in care se gasea cea mai mare fericire a mea, EL! Am intrat si am impietrit in hol…Casa era plina …Intr-o fractiune de secunda am inteles ca David este ok si in alta fractiune de secunda am primit lovitura vietii…Atat am auzit: “David pleaca din tara!”

   A fost secunda in care timpul s-a oprit, secunda in care universul meu s-a prabusit, o secunda in care, vorba lui Constantin Tanase, mi-au murit toti zeii! Era clipa in care am simtit in toata fiinta mea ca absenta lui din viata mea imi va paraliza sufletul si ca, un singur lucru voi mai putea pastra vesnic in mine: numele lui! Stiam ca nu mai este timp, stiam ca, acum, timpul imi era cel mai mare dusman. Am asteptat vreo ora si ceva sa il vad, sa apuc sa imi iau ramas bun de la el! Am intrat…aceeasi camera si aceeasi caldura pe care am simtit-o din primul moment in care am intrat acolo! Era trist si foarte ingandurat….M-am indreptat spre semineul alb…Ma uitam la el si faceam eforturi  imense sa nu plang in fata lui..Ma uitam si ma gandeam ca aveam atatea lucruri sa ii spun…. Singurul lucru pe care am fost atunci capabila sa il spun a fost “drum bun, suflet frumos! Sa ai grija de tine!” S-a apropiat, s-a uitat adanc in ochii si in sufletul meu si mi-a spus:”Ai grija de tine! Sa fii fericita!” M-a luat in brate si aceea a fost secunda in care eu muream sub ochii lui, fara ca macar el sa banuiasca cat de greu imi era…As fi vrut sa ii spun:” ramai, te iubesc!”, insa…nu am facut nimic din ceea ce crezusem ca sunt în stare sa fac! L-am privit, doar, si am înteles intr-o secunda ca iubirea nu este un joc de cuvinte, am inteles ca ”te iubesc-ul” meu spus soptit putea sa nu fie suficient pentru el. Atunci, in fata lui, in fata acelui semineu, am inteles ca, unul dintre cele mai grele lucruri in viata este sa detii cuvinte in inima ta pe care nu le poti rosti, am inteles ca,cel mai greu ramas bun este acela spus omului pe care il doresti langa tine toata viata…

As fi dat orice sa ramana, sa fie acolo langa mine! Mi-as fi dorit sa il iau de mana si sa merg alaturi de el prin viata, prin apa, prin foc, prin tot si prin toate! Mi-as fi dorit atat de mult sa il iubesc cu tot sufletul si cu toata fiinta mea! As fi dat orice ca el sa fi fost cel care m-ar fi invatat ce inseamna sa iubesti, sa daruiesti, sa visezi, sa traiesti frumos, sa te simti implinit trup si suflet!  Mi-as fi dorit atat de multe lucruri… Mi-as fi dorit sa ii pot da motive sa ramana, dar nu am facut-o pentru ca stiam ca oricate motive i-as fi dat, nu ar fi fost suficiente sa il intoarca din drum. As fi vrut sa ii pot da radacini la care sa se intoarca..Nici asta nu am putut face, din pacate! Singurul lucru pe care am putut sa il fac a fost sa ii dau aripi sa zboare, sa zboare acolo unde il chema sufletul, acolo unde il chema adevarul lui.

Atunci cand David a plecat, am inteles ca sunt lucruri care se intampla o singura data in viata, dar, care te marcheaza pentru totdeauna, am inteles, vorba lui Octavian Paler ca, ceea ce nu traim la timp, nu mai traim, poate niciodata, am inteles ca, in viata, exista oameni, clipe, locuri si sentimente pe care nu le vom putea uita, decat atunci cand inima ne va saruta cu ultima ei bataie, decat atunci cand ne vom transforma in eternitate! A plecat atunci din acea casa, a plecat pe drumul lui, a plecat, departe, sa isi imbratiseze visele si sa isi dea examele vietii, a plecat sa invete sa fie puternic, inainte de a invata sa fie fericit, a plecat, sperand ca, acolo, departe, isi va gasi linistea si iubirea!

Da, David a plecat din acea casa, a plecat fizic din viata mea, dar niciodata nu a plecat si nu va pleca din sufletul meu, din gandurile mele, din toata fiinta mea, din toata existenta mea! Il tin, acolo, strans, langa sufletul meu, il tin strans, ca pe o rugaciune sfanta in fiecare gand de iubire de-al meu, il tin strans de fiecare dorinta de-a mea, il tin in mine ca pe un drum de viata, il tin strans, ca pe cel mai scump reper al vietii mele de femeie, il tin, strans, in brate, ca pe cea mai mare minune a vietii mele, il tin ca pe cea mai de pret speranta, ca, undeva, cumva, intre cer si pamant ne vom reintalni si ca, undeva, cumva, poate visul meu se va implini,visul de a-l iubi, de a fi langa el, de a-i saruta sufletul si de a merge alaturi de el pe drumul vietii! David nu a plecat niciodata definitiv, ci, doar a plecat, putin, pe drumul vietii lui pentru a se reintoarce si pentru a se regasi, dupa ani si ani, acolo unde a fost intotdeauna, ACASA, in sufletul meu!

 

 

Alexandra Mihai,

Montreal, 24 Iunie, 2017