Viata, intre iubire si vis destramat

   Iubesc povestile de dragoste traite total, complet si profund! Iubesc povestile de dragoste in care noptile se transforma in zile si zilele se transforma in clipe de eternitate! Ador povestile de dragoste cu parfum de lupta si plans pentru omul iubit, plans de neputinta, de distanta, de destin potrivnic si final fericit! Iubesc acele povesti de dragoste in care nu mai exista timp, eu, tu, ci doar un sfant intreg numit noi.

   Iubesc povestile de dragoste in care doua suflete isi inving temerile si au curajul sa traiasca ceea ce simt, nu ceea ce gandesc ca ar fi correct, povesti de dragoste, in care, inainte de a se imparti un pat si senzatii fizice, se impart la doi vise, ganduri, pasiuni, emotii profunde, taceri vindecatoare si realitati poate nereale, dar atat de linistitoare. Iubesc povestile de dragoste in care fericirea celuilalt trece inaintea unui orgoliu ranit, unde distanta apropie si asteptarea se transforma din dusman intr-o tacuta si permanenta profesoara de viata care ne invata lectia suprema a rabdarii si a iubirii neconditionate!

   Iubesc povestile de dragoste in care a darui este mult mai important si mai placut decat a primi, povestile de dragoste in care este mult mai important cum zambesti, cu ce emotie il astepti pe celalalt sa vina acasa, decat daca porti o pijama cu catelusi sau o rochie de seara, daca esti nebarbierit, obosit sau ca scos din cutie! Iubesc povestile de dragoste in care umanul trece pe primul pe plan, povestile in care sufletul este iubit si apreciat pentru ceea ce este el cu adevarat, nu pentru ceea ce are. Iubesc povestile de dragoste care nu au nevoie de aparente, de etichete sociale si contracte pentru a fi povesti de viata, de suflet, povesti traite peste vieti, morti si eternitati!

   Iubesc povestile de dragoste si ma dezechilibreaza total si profund sfarsitul lor brusc, nedrept, venit pe neasteptate intr-o clipa blestemata, o clipa in care au murit toti zeii, norocul, si insasi speranta, intr-o clipa in care intreaga noastra existenta se transforma intr-un spectacol trist, o clipa in care noi ne transformam din intregi in stafii cu suflete amputate si vise destramate, o clipa in care nu mai avem nici macar puterea de a ne intreba cum si de ce, o clipa in care prezentul devine trecut, iar viitorul devine un concept abstract si dureros, o clipa pentru care am face orice sa nu existe.

 Alexandra Mihai,

Montreal, 2017

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s